MIRIAM
Cu ochii-nlăcrimați și cu vălul căzut
„O Doamne,Tu ești Doamne”-a spus de la-nceput.
A-ngenunchiat în tremur și calea I-a urmat
Și nume nou latin popoarele-au aflat.
Lumina albă blândă inundă ființa ei
Și-și pune tot in slujbă, e primul dintre ei,
Iar Domnul Sfânt atinge cu taină fața sa
Și de atunci miresme de crini rămân cu ea…
Am scris Miriam din dorința de a prezenta lumii adevărul religios, ignorat două mii de ani, ascuns sau neștiut, căci lumii nu-i poți da ceea ce ea nu vrea să primească, îi poți însă arăta, iar această libertate nu ți-o poate lua nimeni. Dacă-i arăți lumii adevărul ea s-ar putea să nu vrea să-l vadă, dar o poți forța să-l privească, iar dacă-i vorbești de libertatea ta, o să vrea să ți-o îngrădească.
Lumea e mare și mică în același timp, poți să încapi în ea, sau să te strângă, să te apese, să te doară, și în final să te piardă, iar abia atunci vei observa că nu faci parte din ea.
În această lume s-a zbătut Miriam și a încercat să o facă să nu doarmă, dar când s-a trezit, s-a făcut mică, atât de mică, încât a aruncat din ea tot ce nu trebuia aruncat, păstrând doar forma, umbra, golul și nimic.
Lumea noastră, lumea lor, lumea nimănui, iar ea a ales Lumea LUI!