Moartea este fenomenul care a preocupat mintea omenească de când a apărut omul pe pământ. Nici un alt eveniment nu l-a pus mai adânc pe gânduri ca această nemişcare şi răceală a corpului omenesc din momentul morţii.

Nimeni nu scapă morţii. Toţi suntem supuşi durerii de a vedea pe cineva iubit, din jurul nostru, plecând în lumea invizibilă ochilor noştri.

Acest fenomen aşezat cu desăvârşită înţelepciune de Dumnezeu a produs de-a lungul secolelor atâtea griji, atâta frică şi atâtea superstiţii, încât toată existenţa oamenilor a stat sub teroarea zilei fatale, când va dispărea pentru totdeauna.

Omenirea nu este lămurită ce se petrece dincolo de mormânt. Această trecere dintr-o stare în alta este un factor comun pentru tot ce există în univers. În această lumină, viata omului capătă un alt înţeles, iar moartea, din oribilă şi respingătoare, devine un element firesc.

Omul scapă de întunericul vieţii pământeşti şi trece într-o lume de lumină, dacă s-a străduit să respecte pe pământ legile divine.

„Trecerea” de la Sfârșitul Vieților Noastre: Un Fenomen Plin de Lumină

 

Este bine ca omul să aibă cunoştinţe despre actul morţii, căci altfel agonia va fi prelungită şi, în plus, spiritul lui ajuns în spaţiu nu ştie ce s-a întâmplat cu el, se zbate în neştiinţă, şi abia târziu îşi dă seama că se află într-o lume formată din alt fel de material şi în alte condiţii decât în viaţa pământească.

Acest eveniment împarte lumea în trei categorii principale:

#1.Pentru materialişti, care nu văd în viaţa plantelor, a animalelor şi a omului decât fenomene fizice, chimice, biologice şi mecanice, viata este aceea pe care omul o trăieşte pe pământ. Deci, am putea spune că sunt oameni care nu mai cred în existenţa unei vieţi dincolo de moarte.

#2.O altă categorie înclină să creadă în existenţa unei alte vieţi, dar nu îşi închipuie unde şi cum va fi.

#3.În fine, categoria celor iniţiaţi, care cunosc perfect evoluţia spiritului uman după moarte.

La început, religia creştină, a ştiut să propovăduiască nemurirea sufletului şi nenumăratele lui reîncarnări, dar cu timpul a pierdut orice cunoştinţă a lumii invizibile, mărginindu-se a susţine numai teoretic soarta spiritului după moarte, ea nemaifiind în măsură să dea o explicaţie referitor la domeniul şi felul de viaţă al omului după moarte.

Se mărgineşte să ne spună despre o viaţă plină de chinuri în Iad, pentru cei culpabili în lumea pământească, şi de o viaţă fericită în Rai, pentru cei ce au ascultat de învăţămintele din Sfânta Scriptură, în timpuri străvechi, cunoştinţele cu ceea ce se întâmpla cu un om după moarte erau cunoscute numai de preoţii care le transmiteau oral urmaşilor şi discipolilor.

Doctrina teozofică, spiritistă, este singura care ne explică rostul sufletului în lumea fizică şi a spațiilor, creaţiile spiritului divin, natura şi atributele fiinţei supreme.

În general, aceste aserţiuni nu sunt crezute de cei ignoranţi, care le neagă cu încăpăţânare, fără să ia în considerare că spiritul divin a dat fiecăruia dintre noi judecata de a cerceta lucrurile şi faptele ca să cunoască adevărul.

Este de înţeles cum asemenea explicaţii despre felul cum moare omul, cum se reîncarnează şi cum trăieşte în spaţiu în stare de spirit liber, explicaţii obţinute în urma a mii şi mii de experienţe aparţinând unor persoane străine unele de altele, cu ajutorul unor mediumi, din ţări depărtate unele de altele şi în diferite timpuri – nu sunt crezute.

Cunoscând aceste taine, moartea ne apare ca un incident, o simplă formă de trecere dintr-o stare în altă stare.

Moartea fizică nu schimbă natura omului. După moarte, în lumea spaţială, ei nu este, nici mai mult nici mai puţin, decât gradul lui evolutiv din punct de vedere spiritual.

Gradul evolutiv din lumea spiritelor nu corespunde cu funcţia pe care un om a avut-o în lumea fizică. Valoarea unui spirit nu se măsoară după rangul lui social pământesc, după cunoştinţele din lumea fizică, ci după vechimea spiritului lui, după gradul lui de evoluţie morală şi intelectuală.

Întrucât moartea este un lucru natural, plânsul, zile, luni sau ani după plecarea în lumea spiritelor a unui părinte, soţ sau frate, nu este indicat, căci durerea produce unde eterice, care străbat spaţiile din jurul pământului. Ele merg şi se adresează celui plecat şi produc asupra lui o mare suferinţă.

De multe ori strigătele celor din cameră fac ca spiritul să nu se poată desprinde uşor de corpul fizic al celui muribund. În popor, uneori se spune: „L-au întors de la moarte”. Această manifestare provoacă spiritului o foarte mare suferinţă.

Spiritele din lumea astrală ne vizitează, ne fac cunoscută prezenta lor prin mici semne: trosnituri de obiecte, ciocănituri în oglindă sau geam, spargerea de la sine a unor obiecte, sau o străfulgerare dacă în cameră este întuneric.

Senzaţiile care preced şi urmează morţii sunt diferite de la om la om şi depind de înălţimea morală a spiritului care părăseşte corpul.

În general, separarea spiritului de corp se face gradual, încetul cu încetul. Cu cât legătura fluidică dintre corp şi suflet este mai mare, cu atât agonia va fi mai lungă. În momentul morţii, toate evenimentele din viaţa lui sunt rememorate.

Această retrăire a vieţii pământeşti se face fulgerător, după care spiritul este cuprins de întuneric. Cu toate învelişurile sale de corp astral, solar şi cosmic, spiritul se strecoară afară prin creştetul capului, ieşind ca un fum de ţigară, sub forma unei cete aburii, ce se înalţă spre tavanul camerei.

La spiritele inferioare, degajarea sufletului de corp se face prin gură, o dată cu ultimul suspin. Când tot perispiritul a ieşit afară din corp, această masă fluidică se adună şi îşi ia forma de om identică aceluia care moare, apoi cordonul de legătură se rupe, şi spiritul pleacă spre regiunile eterate ale spaţiilor, prin tavan şi perete, ca şi când acestea nu ar exista.

Până nu se rupe acest cordon fluidic de corpul vital, omul care este în agonie spune că vede în jurul lui, în camera lui, câteva fluide în care o recunoaşte pe mama, pe tata, vreun frate sau prieten care au murit mai înainte. Uneori are loc o conversaţie cu aceştia. Cei de faţă se uită, dar nu văd nimic.

Aceste fiinţe invizibile au venit datorită iubirii ce o poartă celui ce moare, să-l ajute la destrupare şi apoi să-l petreacă în noua lui călătorie. Unul dintre ei este călăuza lui în noua viaţă pe care o va avea.

În momentul morţii, cei de fată sunt cuprinşi de fiori de jale, încep să plângă, să se jelească, manifestări care nu sunt bune pentru spirit, deoarece acestea pot duce chiar la rechemarea lui în trup pentru câteva momente şi apoi să fie nevoie de mari sforţări să efectueze destruparea.

De aceea este bine să păstrăm tăcere absolută în jurul omului care moare.

Dar ce se întâmplă cu omul care se sinucide? În acest caz nesocotit, nu se oferă posibilitatea spiritului de a se purifica în noua lui reîncarnare – a încălcat legea divină a nedistrugerii. Pentru acest fapt, va suferi şi mai groaznic în vieţile lui carnale viitoare.

Spiritul omului ce şi-a distrus corpul, instrumentul orânduit de spiritul divin, va rămâne pe lângă cadavrul său până în ziua când va avea să-l părăsească în mod firesc conform destinului său.

În tot acest timp, el va repeta actul sinuciderii, provocându-şi o suferinţă cumplită.

După moartea sa, omul merge în locul pe care şi l-a pregătit prin traiul său de pe pământ. Lumea noastră este a gândului, tot ceea ce se vede aici. Tot ceea ce este utilizat aici este creaţia gândirii.

Chiar corpul nostru spiritual este o creaţie a gândului. Noi suntem fiinţe construite din gândire, existând într-o lume creată prin gândire.

 Se pune întrebarea: De unde ştim noi că cele relatate de spiritul morţilor sunt lucruri reale? Răspunsul vine din faptul că, de multe ori, informaţiile pe care ni le dă spiritul în şedinţele de spiritism despre fapte din lumea pământească, necunoscute de mediumi sau de asistenţi, verificate ulterior, se dovedesc a fi exacte.

Un fenomen fundamental este acela că: sufletul nu crede la început că a murit. Se vede tot ca un om, îşi aduce aminte de toată activitatea lui din lumea pământeană, că a fost vizitat de rude şi prieteni, că a căzut într-un somn, că lumea în care a ajuns este frumoasă sau întunecată după faptele din viaţa pământeană, că lumea spirituală este reală şi asemănătoare ca aspect cu cea pământeană, că spiritele comunică prin gândire – care este limbajul spiritual – că gândirea este o forţă creatoare, că spiritele străbat spaţiul cu gândul, în sus şi în jos, împrejurul pământului, că, potrivit condiţiilor lor morale, spiritele gravitează automat către nivelul spiritual corespunzător.

Aceste aspecte sunt descrise şi de unele persoane care, fiind în moarte clinică, după ce-şi revin la starea normală a conştientului, povestesc fenomenul desprinderii spiritului de corpul fizic, detaşându-se şi privind de pe tavanul camerei unde se află tot ce se întâmplă cu corpul lor. Ei descriu ce manevre s-au efectuat şi cine anume le-a făcut. Toate acestea nu le pot vedea decât cu vederea spirituală şi cu auzul spiritual.

Spiritul nu părăseşte dintr-o dată corpul fizic. În primele zile, el stă alături de cadavru, cu care ocazie asistă la înmormântare. După patruzeci şi două de zile, spiritul se înalţă în lumea astrală. Este ceea ce religia creştină sărbătoreşte la înălţarea Domnului.

După ce a ajuns în lumea spiritelor, spiritul inferior este judecat de un grup de spirite evoluate şi este retrimis pentru o
nouă viaţă, care va fi în raport cu meritele sale din lumea pământească.

Dacă spiritul este evoluat şi poate singur să-şi dea seama de greşelile şi meritele lui, după un număr de luni sau ani, alcătuieşte planul unei noi vieţi pământeşti.

Această hotărâre este apoi judecată de un spirit superior, care aprobă sau nu reîncarnarea într-o altă viaţă.

A treia formă de judecată este după un ciclu de douăzeci şi şase de mii de ani de existenţă, în atmosfera spirituală a unei planete, pe care o va face spiritul solar care coboară în atmosfera fluidică a planetei noastre, însoţit de juriul său solar, alcătuit din spirite angelice solare.

Cu alte cuvinte, omul trece prin trei judecăţi:

[tie_list type=”plus”]

• cea din timpul unei reîncarnări
• cea după fiecare reîncarnare
• cea de la sfârşitul şcolii spirituale planetare

[/tie_list]

Până la şapte ani, spiritul inferior coboară mereu la suprafaţa pământului şi îşi priveşte, prin pământul de deasupra mormântului, cadavrul său. Aşa se explică faptul că nu este voie să se deshumeze mortul timp de şapte ani – aceasta pentru că între spirit şi corpul său carnal mai persistă un timp o atracţie magnetică.

După ce un spirit a părăsit corpul fizic, la început mai stă pe lângă cadavrul său şi numai după patruzeci şi două de zile pleacă în lumea astrală. La început, cade într-un somn adânc, care tine la unele spirite câteva zile, câteva luni sau chiar câţiva ani.

Acest somn este necesar pentru a-şi reface forţele pierdute în efortul desprinderii de corpul fizic. Unele spirite sunt înconjurate de alte spirite cunoscute şi le fac să înţeleagă noul mod de viaţă.

Altele nu pot să realizeze ce s-a întâmplat cu ele, nevăzând pe nimeni în jur. În această situaţie, legătura cu corpul vital nu s-a rupt complet.

Ele simt nevoia să coboare pe faţa pământului şi pe firul legăturilor eterice revin acasă, unde îi văd pe cei lăsaţi. Spiritul se crede încă viu printre oamenii de pe pământ şi li se adresează chiar, dar nu este auzit, căci vocea lui nu mai este sonoră, este o voce spirituală.

Vrea să aşeze unele lucruri prin casă, dar vede că mâna lui trece prin obiecte. Toate acestea sunt realităţi eterice constituite cu puterea gândului lui şi din materialul eteric care umple universul.

În lumea astrală, spiritele nu se găsesc într-un anumit loc din spaţiile universului, ci se găsesc în jurul pământului pe diferite zone, de vibraţii diferite, după vechimea şi meritul lor.

Cu cât spiritul este mai puţin dezvoltat, cu atât se va afla în apropierea pământului, în zona inferioară, cu eterul cel mai grosolan din jurul pământului. El va simţi sete, foame, dar, cum nu mai are corp fizic, nu-şi va putea îndeplini aceste nevoi şi va suferi foarte mult.

Va coborî pe suprafaţa pământului şi va sugestiona oameni, simţind o satisfacţie influenţându-i în săvârşirea unor fapte
rele. Acest spirit inferior este ceea ce biserica numeşte diavol sau satana. În aceasta zonă inferioară, îşi duc viaţa şi spiritele animalelor.

Morţii ştiu tot ce se vorbeşte despre ei şi chiar ceea ce se gândeşte despre ei. De multe ori coboară şi văd oameni pe pământ, dar ei nu pot fi văzuţi.

Uneori prezenţa lor provoacă o senzaţie de frig sau de cald, pe care o simţim în special în
partea dreaptă a corpului.

Când au mai mult corp vital, spiritele pot să-şi condenseze fluidul şi să-şi realizeze un deget aproape materializat cu care să producă ciocănituri în cameră, în mobilă, în geam, în oglindă, să spargă un geam, un pahar, un bec, să trântească un obiect.

În spaţiul astral, spiritele stau pe diferite planuri sau zone conform vibraţiilor fluidelor lor. Spiritul inferior nu vede niciodată pe cel superior, căci nu poate pătrunde în zone superioare.

Reîncarnarea spiritelor inferioare este hotărâtă de spiritele superioare pe care ele nu le văd. Numai spiritele superioare de pe ultima treaptă a existenţei spaţiale sunt instruite cum să alcătuiască un trup de om.(Dr. Aurel Popescu Bălcești)

Concluzie

Din punct de vedere spiritual, orice planetă are în jurul său trei zone, trei planuri în care se găsesc spiritele noastre.
Toate se găsesc în fluidul comun, o materie eterică formată din eterul primordial, din care se hrănesc.

Deci, toate corpurile cereşti înoată într-un ocean de materie fluidică. Fiecare corp ceresc atrage în jurul lui acest fluid, datorită magnetismului pe care îl posedă, acţiune pe care o mai numim gravitaţie.

Cele trei zone în care se găsesc spiritele sunt: roşie, inferioară, cea mai apropiată de pământ, zona albastră, zona care este la mijloc, şi zona albă, cu spiritele cele mai evoluate.

La spiritele roşii, va predomina fluidul voinţei, la cele albastre fluidul memoriei, iar la cele albe fluidul inteligenţei, în spaţiul sideral, materia primă este formată din mici particule de voinţă, memorie şi inteligenţă.

Tu la ce categorie te încadrezi în ceea ce privește abordarea acestui fenomen?